Era ziua ta, in care ne adunam toti in jurul tau. Mi-e dor de tine…

17 martie 1931. Se nastea unul dintre cei mai importanti oameni din viata mea. Prieten, tata, bunic, mentor… mi-a fost de toate. Ma lauda, ma certa, ma incuraja, era mai mereu in preajma mea. Azi… trebuia sa fie o zi vesela, dar de 4 ani nu mai e.

Bubu, ca asa-i spuneam bunicului meu, a jucat un rol foarte important in viata mea. Cu toate ca de foarte multe ori il judecam pentru cum gandea, sau pentru ca nu-mi facea chiar toate mofturile, niciodata n-am putut sta certati. M-a invatat teribil de multe lucruri, mi-a fost aproape si m-a sfatuit de cate ori aveam nevoie. Cu toate ca nu prea era de acord cu tot ce faceam sau voiam sa fac, aproape de fiecare data m-a sustinut. Nu numai financiar ci, mai ales, moral. Si-mi placea sa stau de vorba cu el, ore-n sir. Pe tot felul de subiecte, pe tot felul de teme. Nu ne plictiseam niciodata.

Imi amintesc, de parc-ar fi fost ieri, cum, seara de seara, cand aveam eu 5-6 ani, ma lua in pat langa el si-mi povestea ispravi de-ale lui de pe vremea cand era copil. „A fost o data, la Dolhasca, tot…” Asa-si incepea istorioarele. Si-l ascultam cu atata interes, indiferent de cat de obosit as fi fost. Pot spune ca tin minte aproape toate povestile sale. Iar cand am crescut, cand devenisem adolescent, incerca sa-mi indrume pasii in „lupta” cu fetele. La fel, prin tot soiu’ de povesti.

Nu pot spune ca era omul perfect, nimeni nu-i asa. A avut si el pacatele sale, mai gresea, mai injura. Dar mai mereu era bland si dornic de vorba. Ii placea si lui sa se plimbe aiurea si de multe ori ne urcam in masina si plecam de nebuni prin tot felu’ de locuri. Pe la 20 de ani, il scoteam din sarite cu nebuniile mele legate de masini. O lua razna cand afla ca mai am nevoie de un nou motor, ca cel vechi e distrus, ori ca am mai cumparat cate o masina pe care s-o transform. Dac-ar fi sa ma gandesc bine, cred ca nu gresesc daca afirm ca de foarte putine ori l-am auzit refuzandu-mi cate-o nebunie.

Despre fotbal, masini, ori mondenitati puteam discuta si-o zi intreaga, fara oprire, fara sa ne plictisim. Chiar daca aveam pareri diferite intr-un subiect, nu ne certam. Unul din noi ceda, cu calm. Din discutiile si povestile sale am invatat multe lucruri bune, ce m-au ajutat in viata. Sau am stiut de ce sa ma feresc, ce sa evit.

In 2012, din pacate, chiar de la inceputul anului, Bubu n-a mai fost la fel. Incepuse sa se simta rau, sa slabeasca, iar doctorii confirmau cel mai nenorocit diagnostic: cancer. Chiar daca eram departe, il vedeam cum se duce, dar refuzam sa accept asta. Si am un regret enorm, o mare piatra pe suflet. De ziua lui, in ’12, ultima sa aniversare, i-am promis ca, daca-i vremea frumoasa, merg cu el la fratele sau, sa stea in curte, afara, la barfe. Stiam ca i-ar face o mare placere.

Din pacate, chiar daca a fost o zi deosebit de frumoasa, pentru c-am avut niste probleme ce mi-au ocupat ziua pana spre seara, nu am mai putut sa ma tin de promisiune. Aflam, dupa 2 saptamani, ca Bubu se suparase putin. Nu pe mine, ci pe situatia in sine. Si-ar fi dorit o ultima iesire… Depindea de mine. Crezand ca le pot rezolva pe toate, aveam sa ratez ceea ce-ar fi contat cel mai mult. O ultima fericire…

Pe 12 mai 2012, Bubu avea sa se stinga… Un gol mare in sufletul meu, ce nu va fi niciodata astupat. Va ramane asa, pentru ca-mi este dor de el, mai mereu. Si-mi amintesc cu mare drag multe intamplari. Imi amintesc, cu durere, si de promisiunea mea ratata… Sper sa ma fi iertat pentru asta si sa ma priveasca cu ochi buni, de acolo, de sus. Si sper sa stie ca va ramane vesnic in inima mea!

Dumnezeu sa te odihneasca-n pace, Bubu!

About Honey

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.