Imi suiera gloantele pe la ureche

Sunt nebun si-o recunosc, cu mana pe inima. Sau pe drapel. Dar nu e vorba de nebunia la care te-ai astepta, ci de nebunia muntelui. Sau o fi andrenalina?!

Imediat dupa ce m-am intors de la Brasov, asta vara, m-am intalnit cu partenera mea de polemici fierbinti (bine…, hai, una dintre cele mai bune prietene ale mele), pentru a impartasi impresii. Mai ales despre aventura din Bucegi. Nu dau prea multe detalii despre asta, pentru ca am pregatit un material special cu experienta montana. Am povestit noi putin, dupa care i-am spus ca, la intoarcerea in Germania, voi merge sa urc pe masivul Zugspitze. Din nou, nu dau detalii acum, doar ca e cel mai inalt masiv din lantul Alpilor Bavarezi, atingand aproape 3.000 de metri. Si-a inceput polemica! „Esti nebun?! Cum sa mergi iarna?!”, spuse ea. Pentru mine, luna octombrie nu era iarna. Esti prost! Nu-s prost! Bine…

Am revenit in Germania, da’ prima data am avut de semnat condica la Oktoberfest. Deci, fara munti. S-a terminat festivalul si am inceput drumetiile. La inceput, usor, refacand unele trasee parcurse cu Sarah. Sa spun asa, simt o chemare. Fara sa ma catar prin munti, doar sa admir zone, sa retraiesc amintiri. Apoi, cam de vreo 3 saptamani, am inceput sa trec la nivelul urmator. Cocotatu’ pe munte. Dar, la fel, in modul relax. Prima data m-am dus in Bayrischzell si-am urcat pe Wendelstein, masiv din Prealpii Bavarezi. Am urcat doar 1.000 din cei 1.838 de metri, ca sa nu ma obosesc prea mult. Am coborat, am luat masina si am trecut muntele pe sosea, vizitand cascada Tatzlwurm-Wasserfälle, aflata pe partea cealalta a masivului, in Oberaudorf.

Antrenamentul continua dupa cateva zile, de data asta in Austria. Pentru ca amintirile-mi erau putin blurate, pornisem la drum spre Achensee, cel mai mare lac din Tirol. Aflat intre munti, peisajele ce te inconjoara iti taie respiratia. Am petrecut aproape toata ziua pe malul lacului, colindand padurile si o mica parte din muntii ce-l strajuiesc. Cu ocazia asta am mai bifat ceva in viata mea, intalnirea cu o capusa. Interesanta experienta. Dupa ce m-am plimbat putin prin Pertisau, orasel aflat in sud-vestul lacului, am incercat sa ma catar pe Zwölferkopf, masiv ce face parte din lantul alpin Karwendel. Dupa ce-am urcat maxim 3-400 de metri in altitudine, niste nori foarte negri si-un vant foarte puternic m-au fugarit spre masina. Si… spre casa.

A doua zi dimineata am avut surpriza sa vad ca vremea e ca de primavara, cer senin, grade multe-n termometru. Era clar ca ies din casa, dar nu stiam inca destinatia. M-am suit in masina si m-am trezit mergand spre Garmisch. Simteam o alta chemare, extrem de puternica. Ca si-n cazul Bucegilor, am un material special despre Garmisch, asa ca nu intru in detalii. Am mers la Eibsee, lac aflat la poalele Zugspitze, pentru a admira, din nou, provocarea. Dupa vreo ora jumate de plimbare pe malul sau, mi-am recuperat masina si, din nou, am trecut granita in Tirol. De fapt… Treceam in Austria, faceam cativa pasi, treceam in Germania, iar faceam cativa pasi, iar eram in Austria si tot asa.

Aventura se petrecea in Leutaschklamm, un parc montan foarte interesant, aflat la granita dintre Bavaria si Tirol. Sincer, daca stiam ce-i acolo, garantat nu mergeam. Dar picasem in capcana si nu mai puteam da inapoi. Experienta de a merge pe un „podet” metalic, suspendat de stanca, pentru cativa kilometri mi s-a parut dementiala si, cu toata fobia mea de inaltime, as repeta-o oricand. Au fost si momente-n care aproape faceam atacuri de panica, micul pret platit pentru peisajele de-a dreptul uluitoare. La intoarcere spre casa m-am oprit in Garmisch pentru a admira unu’ dintre cele mai frumoase apusuri din ultima perioada. Bateriile erau incarcate la maxim.

Acu’ doua zile, can’ m-am trezit am vazut numai nori deasupra capului. Dar, privind spre munti, am descoperit ca deasupra Alpilor cerul era senin. Asa c-am plecat la drum, spre Lenggries de data asta, sa cuceresc masivul Brauneck. E micut, doar 1.555 metri, dar mergea perfect in antrenamentul meu. Am pornit cu stangul catararea, alegand sa urc pe pista de ski, nu pe traseul normal. Am si tras putin de mine, de parca m-ar fi fugarit careva, asa ca dupa juma’ de ora eram cu limba afara. Am continuat sa urc pe traseu si, cu toate c-am avut vreo doua momente in care eram tentat sa renunt, dupa doua ore eram in varf. Si, Dumnezeule, ce peisaje se insirau in fata ochilor… Lanturile intregi de Alpi, siruri siruri, care mai mare, care mai falnic, care mai samet. Eram deja hotarat! Nebunia trebuia sa se petreaca!

In ianuarie, anu’ asta, eram cu Sarah in Garmisch. Nu eram la prima vizita in oras, dar era prima data cand am avut pornirea sa urc pe Zugspitze. M-a linistit Sarah, explicandu-mi ca-s prost si ca, mai ales la cum eram echipat in acea zi, n-am sansa nici macar 500 de metri sa urc. Ieri am stat toata ziua cautand cel mai bun si mai frumos traseu. Din 5 existente, cel mai impresionant e chiar cel mai usor. Lung de 23,61km, cu o diferenta de nivel de 2.254 metri, traseul se parcurge in 10-12 ore. Prima parte, pana la Partnachklamm, se merge prin munte, pe sub cascade, pe marginea unui parau. Apoi, pana la Knorhütte, aflat la 2.052 de metri, se urca relativ usor, fiind putine portiunile de stanca abrupta. A treia parte, pana la SonnAlpin in zona glaciara, la 2.600 metri, se urca doar pe stanca, fiind traseu cu dificultate medie. Ultima parte, de 362 metri, e cea mai dificila, urcarea facandu-se pe cabluri, pe perete aproape vertical si o poteca destul de ingusta.

Ar mai fi inca un traseu, putin mai dificil decat primul, dar nu e chiar asa de spectaculos. Se pleaca din Tirol, din localitatea Ehrwalder Alm, este lung de 11,31km, are o diferenta de nivel de 1.800 metri si se parcurge in 8 ore. O data ajuns la Knorhütte, se urmeaza acelasi traseu ca si primul. De prost si berbec ce sunt, mai ales dupa ce-am vazut imagini si clipuri de pe traseu, am zis clar, „Tre’ s-o fac!” Doar ca… persoana ce ar trebui sa ma insoteasca a avut aproximativ aceeasi reactie ca Sarah, dar si ca prietena mea buna de care aminteam la inceput, si m-a linistit complet. Practic, sunt cu capu’ daca ma gandesc sa fac acuma un traseu ce-i aproape impracticabil deja. Ori investesc vreo 1.500-2.000 Euro in echipament si prafuri (alea-s pentru curaj), ori fac rost de 3.000 Euro, pretu’ salvarii cu elicopterul de pe munte. Dac-as avea experienta si echipament potrivit, cic-as putea sa urc muntele, cu riscuri mari. Dar asa… tre’ sa astept pana prin luna mai, sau sa urc cu telecabina, ceea ce oricum n-as face. Pentru ca si daca urc cu trenul (da, ai citit bine, cu trenul!) tot am acea portiune de 362 metri, imposibili pentru mine. Sau, din nou… telecabina.

Asa ca, tre’ sa recunosc, sunt nebun de legat si-mi suiera gloantele pe la ureche. Buna si scumpa mea prietena a avut, din nou, dreptate. Macar ii fac ziua mai vesela, cu ocazia asta. Nu-mi mai supun la grele incercari ingerul pazitor, astept cuminte ziua cea mare, pana dispare zapada de pe munte, ma uit la poze, la filme,… visez. Sunt ca un copil de 6 ani ce asteapta excursia la o fabrica de ciocolata. Atractia muntelui e aproape irezistibila, dar tre’ s-o tin in frau, cu toate ca nu prea-mi convine. Chiar daca voi mai merge prin Garmisch, juma’ de an imi gasesc eu alte activitati ce sa ma tina departe de Zugspitze, sunt sigur. Pana atunci, am o noua provocare. Sa parcurg prima parte a traseului, cea pana in Partnachklamm, cat mai curand posibil, in prima zi cand vremea imi va permite. Las imaginile sa vorbeasca de la sine…

Garmisch – Partnachklamm

Garmisch – Partnachklamm – Reintal – Knorhütte – SonnAlpin – Zugspitze

Ehrwalder Alm – Gatterl – Knorhütte – SonnAlpin – Zugspitze

Bafta! Ma duc sa-mi ascut tenisii.

Sursa foto: Outdoor Magazin

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.