Iubesc muntele mai mult decat imi iubesc viata

Se spune ca oamenii nascuti la mare vor fi atrasi de munte, iar oamenii nascuti la munte vor fi atrasi de mare. Se spune… Mitul sau zicala asta nu se aplica in cazul meu, chiar daca nu-s eu exceptia ce sa intareasca regula.

N-am ales aiurea titlul, n-am vrut sa dau o nota romantica sau dramatica articolului. Eu-s nascut in inima Bucovinei, in Vatra Dornei, in munti. Practic, sunt om de la munte, cum s-ar zice. Da’ mi-e o frica de inaltime, ceva fantastic. Daca ma ridici la 2 metri de pamant, sunt terminat. Fobie din aia grava, ce-mi ridica pulsu’ la 169, ce ma ia cu atacuri de panica, ma face sa ma sufoc si sa-mi bubuie o grenada in cap. Din aia urata rau, ce sa mai… Atunci cand vine vorba de munte, de a ma cocota pe potecute, de a ajunge in varfu’ unui pisc… nu mai sunt capabil sa judec. Cum spunea maica-mea, sunt berbec, ma duc inainte fara sa gandesc, si vad eu la final cum ma descurc pentru a ajunge iar pe pamant, in siguranta. Se poate spune ca iubesc muntele mai mult decat imi iubesc viata. Maica-mea a cutreierat Bucegii in anii studentiei, taica-miu a fost alpinist, asa ca se explica microbu’, oarecum.

Cu toate ca-i la 89,4 km de Suceava, n-am fost niciodata pe Rarau. Probabil din cauza drumului mai mult impracticabil, de pe vremea lu’ ala de-l plange lumea acuma. Acu’ doi ani, in toamna, se inaugurase Transraraul, o minune de drum ce poate concura cu Transfagarasan si Transalpina, drum ce te poarta, in cele mai bune si mai frumoase conditii, pana la Cabana Rarau. Nu degeaba i se mai spune si Drumul Comorilor. Anu’ asta m-am decis ca musai tre’ s-o fac si pe asta. Auzisem foarte multe povesti, de-a lungu’ vremii, despre frumusetile din Rarau, despre cat de dificil poate fi traseul pana in varf, despre peisajele spectaculoase ce le poti savura o data ajuns acolo. Cabana Rarau se afla la 1520 metri, iar Varful Rarau se afla la cota 1651. In Alpi am urcat si pana la peste 2300 de metri, asa ca cei 131 de metri mi se pareau o joaca de copil, chiar daca pozele ce le tot vazusem nu ma incurajau prea mult. Ingredientele le aveam deja, mai trebuia doar sa le amestec si sa dau nastere unei experiente de neuitat. Sa pornim la drum…

Ora 9:30 dimineata. Pe locurile din spate, maica-mea, matusa-mea, bunica-mea, ca o plimbare in familie. Pe locu’ pasagerului, o prietena foarte buna de-a mea. Singur intre 4 femei, belea! Dau cheie si ma pun pe pedalat. Humor, Campulung, Pojorata… Virez stanga, intru pe Transrarau. Incepem sa urcam, usurel. Prima surpriza placuta, calitatea drumului si a marcajelor. Dupa vreo 5 minute, cand deja urcasem vreo cateva sute de metri in altitudine, peisajele incepeau sa ne fure privirile. Ne umblau capetele ca girofaru’ de la masina de politie. Si pe stanga, si pe dreapta, si pe sus, si pe jos… peste tot era cate ceva de admirat. Prima oprire am facut-o la o ferma montana, unde-am vazut un deal mai mare de pe care puteam admira, in tihna, peisajele. De jur imprejur numa’ munti, padure, verdeata. A doua oprire, la o platforma din lemn, amenajata special pentru a privi Raraul si Giumalaul. Ultima oprire, Cabana Rarau. Cu tot cu opriri, din Pojorata am facut cam 45 de minute pana la cabana. Modu’ relax era activat, nu ne grabeam nicaieri.

La cabana am mancat traditional, normal, niste mititei insotiti de cartofi prajiti, pastrav pe gratar, nebunii din Bucovina. Si-o apa minerala, rece. Hai sa fiu indulgent, pentru ca intreg complexul este in renovare, dar nu pot inchide ochii cand vine vorba de mizeria de nedescris ce se gasea in singura toaleta existenta acolo. Nici peste preturile destul de mari la mancare nu pot trece prea usor. Macar parcarea era ieftina, 5 Lei. Cam o ora am poposit acolo. Si faceam planuri. Prietena mea, ca si mine, berbecuta, e fricoasa can’ se afla la inaltime. Eram doi. Eu, pentru ca-s un berbec mai berbec decat berbecu’, nu am dat importanta la tabla pe care erau descrise traseele. Vazusem doar ceva de 3 ore sau 1 ora jumate. Banuiam ca ce e 1,5 ore nu ajunge pana-n varf. In plus, vazusem multi copii de 5-6 ani ce se incumetau spre stanci, moralul era oarecum bun. Cat de dificil poate fi traseul dificil?!

Pornim pe traseu, usurel, fara graba. Doar eu, matusa-mea si prietena mea. Primele 10 minute au fost banal de simple. Moralul era in parametri ok. Padurea oferea niste imagini incredibile, un joc de culori si lumini fabulos, iar, pe o portiune, radacinile copacilor formau un covor deosebit, cu o textura unica. Ajungem la stanci. O fetita de 10 ani voia sa faca o poza acolo, iar bunica ei se chinuia cu telefonul si nu reusea. Ma bag sa le ajut. Fac poze fetitei, le dau ceva sfaturi despre cum sa urce pe munte, o iau la deal, printre stancile abrupte. Vreo 5-10 minute am urcat cu foarte mult tupeu si forta, dupa care m-am oprit sa fac o mica pauza de tigara. Mai vorbeam cu unu’ altu’, da’ nu intrebam nimic despre gradu’ de dificultate sau de cat timp tre’ sa urcam. Apar langa mine un domn si o doamna, la vreo 40-45 de ani. Acesta ii povestea cum, pe vremea tineretii, scurta traseul printre doua stanci enorme ce formau o grota destul de interesanta. V-am mentionat ca-s berbec?! Normal, m-am dus sa vad cum e grota respectiva, de aproape. Tocmai ajunsese si prietena mea, iar dupa vreo cateva secunde si-a facut aparitia si matusa-mea. Ma intreaba un’ ma duc, ii spun ca-n grota, sa vad ce e acolo. Curajos, ii spun ca am incredere, pentru ca l-am auzit pe domnu’ cum ii povestea doamnei ca grota era practicabila. Domnu’, insa, tine mortis sa ma incurajeze si mai mult: „Nu uita ca asta poate fi doar o poveste. Dar, stai linistit, pe zi cad doar doi oameni pe Rarau. Azi n-a cazut nimeni.” Am facut doua poze si-am fugit de acolo. Moralul era aproape praf.

Mai urc putin si vad o stanca interesanta, de vreo 2 metri pe 4. Ma cocot pe ea, ca o caprioara, ma pozitionez in mijlocul ei, incercam sa-mi tin pulsul si frica sub control. In orice directie as fi cazut, oricum nu puteam pica de pe stanca. Dar creieru’ meu era in mod de panica. Fac ceva poze, imi incarc retina cu peisaje si forme. Sufletu’ se simtea perfect, asta conta. Ajung matusa si prietena mea. Fac si ele o mica pauza de tigara, mai schimbam vreo doua trei impresii. De parc-am fi prevazut ca din punctu’ ala incepe nebunia. Ma tot uitam la oamenii ce urca, dar mai ales la cei ce coboara. Sa-i vad cat de obositi, ingroziti sau loviti sunt. Toata lumea era ok. Printre altele, discutam si despre cum eram echipati pentru catarare. Eu, care nu ma aflam la prima intalnire cu muntele, o sfatuiesm pe prietena mea, ce se afla la prima intalnire cu muntele, sa vina incaltata cu conversi, ca si eu voi fi la fel. Prin padure, pe pamant, erau oarecum ok. Pe stanci, bolovani, pietre… nu prea buni. Brusc, chiar in acel moment, viata mea avea sa se schimbe radical. Trecusere deja vreo 25-30 de minute, de cand am inceput urcarea, ne aflam pe traseul dificil, cel de 3 ore.

Inca eram pe stanca, tot ca o caprioara, cand apar in cadru doi oameni: o pustoaica, la vreo 20 de ani, si cu fratiorul ei. Se catarau si strecurau printre stanci, mai ceva ca niste capre negre, c-o dexteritate de invidiat. Can’ ajung in dreptu’ meu, observ ceva ce ma socheaza. Ambii erau incaltati cu slapi! Brusc, moralul meu exploda. „Daca ei sunt in slapi si danseaza printre stanci, sigur pot si eu sa urc mai departe”. Urmeaza zambete, mici replici simpatice. Imi umflu pieptu’ ca un curcan si ma „alatur” celor doi. Din pacate, degeaba am incercat sa par viteaz, ca era sa-mi rup gatu’ cand m-am dat jos de pe stanca. De parca n-ar fi fost de ajuns prima umilinta, m-am si blocat in stanca ce trebuia s-o trec, cu toate c-am urmarit-o exact pe tanara domnita, sa stiu cum tre’ s-o abordez. Am folosit un joker, m-am deblocat, am luat-o repede pe pasii noilor mei parteneri montani, lasandu-le pe matusa si prietena mea in urma. Da, stiu, sunt un nemernic nenorocit si am incalcat regula de baza pe munte, spargand grupul. Practic am format doua, deci sa-mi fie iertata imprudenta.

Cum spuneam, dar simt nevoia s-o repet, noua mea cea mai buna si mai draga calauza montana era incaltata cu slapi. Chiar si asa, avea aderenta unui tanc si gratia unei lebede printre bolovanii alunecosi, printre stancile abrupte. Urca, cobora, sarea prin decor de parc-ar fi fost la ceva exercitii olimpice de gimnastica, pe care le executa la perfectie. La mine… mai cu rateuri. Dadeam tot ce puteam pentru a tine pasu’, pentru a nu ma pierde de ei, pentru a nu ma face de rahat si mai tare. Mai radeam, mai gafaiam… Mai faceam si cate-o pauza scurta. Can’ ne mai intalneam cu cate un grup, ori ca erau la urcat sau la coborat, tineam pieptu’ in fata, sa se vada cat de mandru’ si de bun catarator sunt. Eram atat de fudul, ca nici macar frica n-o mai simteam. Din cauza vitezei cu care urcam n-am mai apucat sa fac prea multe poze. Tot ce ma inconjura, inclusiv haurile si grotele, toate peisajele imi incarcau sufletu’ numa’ cu energie buna.

Ajungem la un soi de intersectie, unde zaresc indicator spre Cabana Rarau. Intreb ghidu’ daca stie ceva despre traseul ala, spune c-ar fi cel usor. Da’ noi n-avem treaba cu cabana, doar cu varful. Si hai la deal, din nou. Un minut, poate doua, am mai zambit… Dupa care, nici macar entuziasmul tinerei nu m-a mai ajutat. Ajunsesem in punctul cel mai greu al traseului, punct din care catararea se facea doar tinandu-te de niste lanturi ancorate de stanci, pe niste bolovani mai alunecosi decat gheata. Ma uitam ca prostu’ la pustoaica, cum urca agatata de lanturile alea mai ceva ca o maimutica. Cu zambetu’ pierdut, dar cu o motivatie puternica aflata in fata mea, avand miscarile unui cimpanzeu batran si ranit, gafaind ca o locomotiva ruginita, mai mult alunecand decat inaintand, continuam traseul cu foarte mult curaj. Tot ce aveam in cap era sa ma vad ajuns in varf de munte, dupa care… ce-o fi, o fi. Luasem in calcul inclusiv sa sun la 112 si sa spun ca un tampit a ramas blocat pe munte si are nevoie de cineva sa-l aduca jos.

Dupa 59 de minute, am invins muntele si ma aflam pe platoul din Varful Rarau. Nu mi-am dat seama, pe moment, de reusita mea. Traseul ce trebuia parcurs in trei ore, la pas lejer, a fost facut intr-o ora. Incepusem sa simt oboseala, dar se merita din plin. In orice directie m-as fi uitat, peisajul iti lua rasuflarea. Ma simteam atat de bine incat nu-mi trebuia nimic altceva. Poate doar o bere rece. Am facut un miliard de poze, mi-am incarcat memoria cu milioane de amintiri incredibile, trageam aer adanc in piept pentru a-mi alinta sufletul. Ma simteam ca un copil mic, aruncat intr-o fabrica de dulciuri si lasat sa-si faca de cap. Sunt sigur c-am avut si vreo cateva orgasme mentale. Aveam o stare de bine ce de foarte multa vreme n-am mai trait-o. Cu toate c-am fost tentat de cateva ori sa cedez si sa fac cale intoarsa, m-am bucurat enorm ca tentatia de a ajunge la finalul traseului a fost mult mai puternica. Dar… urmau si ceva emotii.

Cum stateam eu ca un vultur pe varf de munte, dintr-un grup ce se afla langa mine se desprinde un barbat si se indreapta spre marginea platoului. Dar nu spre marginea pe unde am urcat eu, ci spre cea dinspre Pietrele Doamnei, la capatul careia se afla o ditamai prapastie. Bastinasii spun c-ar fi adanca de vreo 70-100 de metri. Cineva din grup il intreaba unde se duce, la care el raspunde sec „Ma duc jos, sa aduc jeepul”. Si s-a dus… In momentu’ ala m-am cacat pe mine, m-a luat o durere de cap ingrozitoare, simteam cum imi bubuie inima in piept. M-am ridicat si, cu o viteza incredibila, am fugit in directia opusa. Nu voiam sa aud cum urla sau cum se izbeste de stanci. Cred ca vreo 5-10 minute am stat „ascuns”, dupa care, cu frica in san, m-am intors in mijlocu’ platoului. Eram singur si-al nimanui, cu ditamai panica in suflet. Va amintiti?! Eu-s berbec, da’ si cu ceva tigle lipsa, pe deasupra. In nebunia mea am vrut sa vad unde s-a dus barbatu’ sinucigas. M-am apropiat de marginea platoului, cu pulsu la vreo 269, da’ tot n-am avut curaj sa ma uit in prapastie. Sunt sigur ca a ajuns intreg, pentru ca n-am auzit niciun strigat.

Dupa circa 45 de minute, spre marea mea surprindere, apare si matusa-mea pe platou. A invins si ea muntele, iar acum isi incarca bateriile cu frumusetile ce le poate oferi tarisoara asta. Am impartasit cateva impresii, mi-a spus ca prietena mea a ramas unde incepe partea dificila a traseului si ne asteapta acolo, am mai facut vreo cateva milioane de poze. Va mai amintiti de fetita de 10 anisori si de bunica ei, cu care m-am intalnit la inceputul traseului?! Ajunsesera si ele, iar femeii nu-i venea sa creada ca se afla acolo. Fetita era impresionata la maxim de tot ce vedea, dar era terifiata, ca si mine, de inaltime. Atat de tare-i era frica, incat a si inceput sa planga pentru cateva secunde. Am linistit-o, i-am facut cateva poze, am inveselit-o. M-a uimit cat de multe stie despre munti, in general, nu doar de cei din Romania. Cand ne pregateam sa coboram, inca o surpriza: apare prietena mea. Pentru prima data-n viata ei, se afla in varful unui munte. O adevarata berbecuta, si-a invins, prin incapatanare, teama. Nici ei nu-i parea rau c-a facut-o, nici ei nu-i pasa ca mai trebuie sa si coboram. Si, iar, hai sa mai bagam o serie de poze.

Cand am luat prima data contact cu muntele aflam un lucru ciudat. Spre deosebire de regulile de bun simt, sau de regulile de circulatie, pe munte are prioritate cel ce coboara, nu cel ce urca. Intelegeam ciudatenia asta atunci cand am fo’ si eu la coborare si realizam ca urcatu’ e mai simplu decat coboratu’. Cand mai adaugi si frica, in cazu’ celor cu teama de inaltime, coboratu’ chiar devine extrem de dificil. Dupa doua ore de cand am ajuns pe platou, dupa ce ne-am refacut gasca si ne-am umplut de poze si imagini pentru suflet, am hotarat sa ne luam inimile-n dinti si sa ne dam drumu’ la vale. Matusa-mea prima, ca ea-i curajoasa. Si s-a dus… Prietena mea si cu mine, am ramas. Asteptam sa termine de urcat o persoana, timp in care ne inbarbatam pentru ce avea sa urmeze. Gandu’ ca de la intersectia ce-am mentionat-o mai devreme urma s-o luam pe traseul usor, ne ridica, oarecum, moralul. Cu toate astea, aveam de infruntat coborarea spanzurati de lanturi, pe acele pietre extrem de inselatoare si de alunecoase. Persoana ce urca a ajuns in varf, asa ca… hai la vale!

Partea cea mai dificila a traseului, pe o stanca aproape verticala, unde intr-o parte e perete inalt de piatra iar pe cealalta e prapastie, este compusa din trei segmente. Intre ele sunt portiuni mici acoperite cu pamant. Coborasem primul segment si o asteptam pe prietena mea. Printre oamenii ce i-am intalnit pe platou, aparuse si o tanara blonda, foarte prezentabila si cu foarte multa piele la vedere, insotita de iubitul ei. N-au stat mult in varf, doar pret de 10-15 minute, cat si-au facut vreo 69 de selfie. In timp ce-mi asteptam prietena s-ajunga langa mine, sexoasa blonda si-a dat drumu’ la vale cu foarte mare incredere si cu foarte multa viteza. De parca n-ar fi fost de ajuns, cand ajunsese cam la 2 metri de finalul segmentului, a sarit. M-a mancat in cur s-o urmaresc cu privirea si-am vazut-o cum a cazut in genunchi, la cativa centimetri de marginea prapastiei. Am inlemnit si nu mai puteam nici sa respir… Iubitul o intreaba imediat daca-i ok, tanara raspunde, cu zambetul pe buze, „Da, mi-am pus genunchiere”, dar, in momentul in care a privit in dreapta ei si a vazut haul imens de langa ea, privirea i s-a ingrozit brusc. S-a ridicat, a luat-o usurel la vale, iar eu am avut nevoie de vreo 2-3 minute pentru a-mi reveni. Si-a mai urmat un astfel de moment… La ultimul segment, un barbat la vreo 50 de ani s-a dezechilibrat si era sa se duca si el pe pustie. A avut bafta de crengile unor brazi ca nu s-au rupt atunci cand s-a prins de ele.

Impreuna cu prietena mea am reusit s-ajungem teferi langa matusa-mea si, in sfarsit, ne simteam in siguranta. Din momentul ala, alegand traseul usor, coborarea a devenit ca o joaca de copii. Nu mai aveam nicio grija, doar sa lasam natura sa-si faca meseria, sa ne impresioneze cu toate frumusetile sale. Credeti-ma, sunt o gramada de atractii in padure ce te zapacesc complet, de nici nu mai stii in ce parte sa te uiti, ce sa mai fotografiezi, ce sa mai atingi, ce sa mai privesti. Dupa o ora si jumatate am ajuns la cabana, am pus piciorul pe asfalt, am baut tone de apa rece, am rasuflat usurati si-am multumit Domnului ca suntem intregi. Ne cam tremurau putin picioarele, de la efort, eram murdari pe haine si pe maini, dar aveam sufletele pline de emotii pozitive. Prima parte a calatoriei fusese un succes, asa c-am sarit in masina si am dat pedala la vale, spre al doilea obiectiv al zilei. Seara incepea sa-si faca simtita prezenta, asa c-am fost nevoit sa ma grabesc putin, ceea ce-a nelinistit-o putin pe maica-mea, dar… i-a trecut, pan’ la urma.

Langa Sadova, undeva intre munti si inconjurat de paduri, se afla lacul Iezer. O oaza incredibila de care nu stie prea multa lume, pe care am vrut musai s-o vizitam. Ajunsi acolo am fost mai mult decat surprinsi de imaginea se deschidea in fata ochilor nostri. Daca n-ar fi existat niste „cetateni de bine”, ce poluau fonic cu ultimele hituri cantate de manelisti, jur c-ar fi fost destinatia ideala, in care sa te poti relaxa pentru circa… 69 de ani. Lacul, muntele, padurea, pajistea, calul, vaca, vitelusii, cei doi caini ce pazesc ferma montana de acolo, toate se imbina intr-un mod mai mult decat perfect si dau nastere unui loc de vis. Nu am prea multe cuvinte de spus despre acest lac, dar sugerez oricui sa-l viziteze macar o singura data. E una dintre destinatiile ce n-ar trebui sa le rateze nimeni.

Hai c-am ajuns la final… Concluzia?! O zi incredibila, nemaipomenita, de vis, plina de momente de neuitat, plina de momente magice. O zi ce n-as fi vrut sa se termine niciodata. Indiferent daca esti atras sau nu de munte, tu, cititorule, ar trebui sa incerci o astfel de experienta.

Bafta! Sper sa-mi iertati greselile de exprimare sau chiar pe cele gramaticale, cate-or fi ele. N-am scuza pentru asta.

About Honey

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.