O zi la mall, o zi la consulat, cate ceva de rumegat

Mi-am framantat putin neuronu’, sa gasesc cea mai buna modalitate de a incepe acest articol, fara succes. Scriind pe vreo mai mult de un subiect, niciunul cu legatura, sa fac un ghiveci de ganduri ar fi deplasat si lipsit de etica profesionala. Asa ca-i dau drumu’, cat inca-i vie.

Nu-s genu’ de om caruia sa-i faca placere iesitu’ la shopping in mall, din simplu’ motiv ca n-am rabdare sa ma uit printr-un milion de produse, in speranta ca unu’ dintre ele imi va fi pe plac. In plus, de multe ori ceea ce am eu in cap nu prea se regaseste in putinele produse pe care am rabdare sa le cercetez. Vinerea trecuta, avand un ajutor de nadejde cu mine, un tricou simpatic m-a cucerit. Bine, sunt absolut convins ca ajutorul meu isi bleastama zilele si ca a fost ultima data cand a iesit cu mine la cumparaturi, pentru ca absolut orice-mi arata nu era pe placul meu. Dar nu asta-i partea interesanta a zilei de vineri…

Dupa ce ne-am plictisit de colindat magazinul in care-am gasit acel tricou, ne-am indreptat trupurile obosite spre casa de marcat, sa golim cardurile. Ajung la rand si urmeaza o scurta conversatie, in germana, normal, ce mi-a starnit rasul.

– Buna ziua!
– Buna ziua!

Incepe doamna sa scaneze produsele, aseaza frumos acel tricou pe tejghea, trece la urmatoarele. Tot ii arunca, din cand in cand, cate o ocheada…

– Nu va suparati, pot sa va adresez o intrebare?! Ma intreaba ea…
– Da, normal.
– Unde ati gasit tricoul asta?

Ma blochez… Incep sa scanez zona, sa vad daca nu-s cumva filmat, daca nu-i vreo farsa, vreo camera ascunsa. Cum Doamne iarta-ma sa ma intrebi unde-am gasit tricoul, din moment ce-s in magazinul tau?!

– Ahhh… La unul dintre raioanele de barbati… Raspund eu, mai cu juma’ de gura.
– Este foarte frumos, chiar deosebit. Si ce material bun are, ce culoare.
– Da, multumesc! Am luat-o ca pe un compliment, desi inca nu eram convins ca nu particip la vreo farsa.
– Mi-as dori si eu asa unul, dar nu marimea dumneavoastra. Chiar n-am vazut niciodata un tricou asa frumos.

Ok, cucoana… Unde-i camera?! Adica lucrezi acolo si vrei sa cred ca-i singurul tricou de genul asta pe care l-ati avut vreodata la vanzare?!

– Daca doriti, vi-l vand pe al meu, dar la pret dublu. Si zambesc.
– Mi-as dori eu sa mai fiu asa supla incat sa mi se potriveasca. Zambeste si ea, in timp ce nu-si lua ochii de pe tricou.
– Pot sa-l pun in punga?! Intram in panica, credeam ca ma va pradui, incercam sa grabesc lucrurile.
– Il pun eu acuma. Mangaind tricoul, il aseaza frumos in punga.

Ma simteam oarecum jenat, dar zambeam. Am achitat, am iesit din magazin si ma gandeam ca poate fi destul de interesant sa mergi la shopping. Macar pentru momentele funny, daca nu si pentru altceva. Inca n-am imbracat tricoul, de frica. N-am curaj sa ies cu el pe strada, ca poate ma dezbraca vreo careva de el. Il voi purta doar in casa, cu usile si geamurile inchise, probabil numai noaptea si pe intuneric. Incep sa simt c-am adus o ispita in casa si ca sunt mereu supravegheat. Cine stie ce energii pot atrage cu tricoul asta…

Am terminat cu partea neinteresanta si plictisitoare, asa ca trec la ceva mai palpitant. Dupa aproape sase ani de cand locuiesc in Germania, e firesc sa ma invat cu sistemul de aici. Iar primul lucru pe care oricine-l invata de la nemti este organizarea. In aproape orice domeniu, atunci cand ai o problema de rezolvat trebuie sa-ti faci o programare. Daca la inceput mi se parea exagerat, dupa ceva timp am inteles ca e ceva normal, ca e ceva in beneficiul meu. Sa presupunem ca vreau sa-mi eliberez un act de identitate. Scot formularele de pe Internet, le completez, imi fac programare la primarie, ma duc in ziua si la ora respectiva, in maxim 15 minute plec cu problema gata rezolvata. Fara cozi, nervi, stres.

Ieri am mers la Consulatul Romaniei de la München, dar nu pentru mine. Eram doar nea’ soferu’, atat, plus persoana de companie pentru cineva care dorea sa-si elibereze un Titlu de Calatorie. Stiam ca actele se depun intre orele 9-11 dimineata si se elibereaza intre 11-14. In mintea mea am crezut ca tre’ sa fie ceva rapid, simplu. Ajunsi acolo aveam sa descoperim ca nu-i chiar asa de simplu, fiind nevoie de aproape toata ziua pentru a elibera acel document. Pe partea de organizare, chiar daca-i in Germania, consulatul e praf si te izbesti de nepasarea functionarului, de birocratie, de chestiile alea nasoale de care-am fugit. Dar nu despre asta, chiar daca mi-as dori, vreau sa povestesc. Ci despre romani.

Considerati-ma nebun sau antisocial, dar fug de romanii de aici. Am motivele mele si nu le expun. Stand de la 9:30 pana la 15:45 la consulat, normal c-am auzit si vazut foarte multi romani. Mare parte oameni de treaba. Unii cam prea sociabili, ce au tinut mortis sa povesteasca despre ciupercile de la unghii, lactatii, iritatii sau alte lucruri intime. Unii retrasi, ce nu-i simteai aproape deloc. Dar mai erau si maimutele… Una dintre ele apare intr-un Mercedes „din ala bengos rau”, parcheaza pe trotuar, blocandandu-l complet, inclusiv pista de biciclisti. S-a dat jos si, tacticos, s-a scarpinat la coaie, dupa care se intindea scotand sunete de cimpanzeu in calduri. Isi adusese femeia la consulat, dar trebuia sa atraga atentia asupra lui. Nu spun, femeia arata foarte bine, chiar daca se vedea ca-i pitipoanca. Dar tot nu inteleg de ce a trebuit sa vada toata lumea ca tocma’ s-au coborat din bananier.

O alta maimuta, putin mai trista decat prima, trecand cu o duba de firma pe langa consulat, s-a oprit la semafor. Vazand ca-s vreo 30-40 de persoane afara, a simtit nevoia sa ne „salute”, sa ne arate ca-i roman de-al nostru si nu poate trece indiferent pe langa semenii sai. Asa ca maimuta noastra coboara geamu’ si striga tare, asigurandu-se ca-l aude toata lumea, „Pizda ma-tii bah!!! Baga-mi-as pula de obositi!” Razand ca un babuin, a plecat usurel, fortand putin semaforul. Probabil, vazand ce priviri ii arunca lumea, se gandea sa nu dea de o maimuta mai nebuna ca el, care sa-i indrepte zambetul cu ranga.

O femeie, de vreo 35-40 de ani, spunea ca ea nu intelege ce-i aia depresie, ca pana in Germani n-a auzit de asa ceva, ca doar nemtii au depresii. Asta cu referire la evenimentele de vineri seara, cu depresatu’ de 18 ani ce s-a apucat sa impuste lumea. Continuand pe aceeasi tema, povestea cum vineri dimineata a avut treaba la consulat, pana pe la amiaza, si cu cata frica a venit si plecat de aici, ca sa nu se intalneasca cu nebunu’. Sigur am avut ocazia s-o cunosc pe Zana Maseluta, din moment ce ea stia inca de dimineata ce se va intampla seara. Am vrut s-o intreb numerele de la loto, dar era prea prinsa in povesti si nu mi-am permis s-o deranjez.

Inteleg perfect nevoia unora de a fi in centrul atentiei, de a debita tampenii. Dar nu inteleg de ce, in mare masura, romanii sunt cei mai buni la asta. Am in zona turci, italieni, portughezi, francezi… Nu vad la niciunul astfel de comportament. Toti incearca sa se integreze cat mai bine, sa nu iasa in evidenta prin actiuni ciudate sau de prost gust. De ce oare la noi tre’ sa fie invers?! Scarpinatu’ la coaie, de fata cu zeci de oameni, sau injuratul unor persoane pe care nici nu le cunosti sunt metodele de a arata ca esti superior?! Nici macar in jungla, printre semenii lor, n-ar fi superiori, ba dimpotriva. Chiar imi pare rau ca prostia si nesimtirea nu dor.

Printre altele, pentru c-am petrecut atata timp pe ditamai bulevardul din München, m-am mai convins de ceva, dar n-are legatura cu romanii. Biciclistii germani sunt de-a dreptu’ inconstienti. In Germania pistele pentru biciclisti sunt „sfinte”, nimeni n-are voie acolo. Daca esti pieton si un biciclist te loveste in timp ce tu te afli pe pista, il platesti de bun. Problema e cand aceste piste se intersecteaza cu strada, pentru ca soferii tre’ sa se asigure si sa dea prioritate biciclistilor. Iar pentru ca acestia stiu ca ei au prioritate, trec strazile ca tampitii, fara sa se asigure nici macar o fractiune de secunda. Se cred invincibili si nu se gandesc la sanatatea lor, la faptu’ ca poate un sofer este neatent o fractiune de secunda si-l spulbera. Sau o fi facand parte din selectia naturala?!

Azi dimineata m-am trezit cu niste lipsuri in frigider, asa c-am fugit repejor la supermarket. Ajungand acolo, mergeam usurel prin parcare, in cautarea unui loc cat mai aproape de intrarea in magazin. Ginesc doua locuri, unu’ in stanga si unu’ in dreapta unei buburuze de Renault Clio. Cel din stanga era cam stramt, asa ca ma decid pentru cel din dreapta. Cand s-o introduc (pe masina), descopar doua picioare lungi ce ieseau din Clio. O blonda, aplecata pe partea dreapta a masinii, aseza cumparaturile. Ridica capul, se uita la mine, da sa inchida usa. Eu, ca-s baiat simtit, ii fac semn ca nu mai parchez acolo si ma introduc in locul din stanga. Pana sa cobor blonda a terminat treaba si s-a urcat la volan. Incui masina, fac cativa pasi, aud cum tanara domnita da sa porneasca motorul, dupa care… poc. Uitase sa scoata masina din viteza si s-a proptit in masina din fata, un BMW cam foarte nou, al carui proprietar era afara si vorbea la telefon. M-am simtit putin vinovat, asa ca mi-am vazut de treaba mea. Daunele nu erau mari, probabil doar cele din sufletul blondei.

Ca sa nu piarda tramvaiul, o femeie a inceput sa alerge printre masini, strecurandu-se ca broscoiul din jocul ala vechi de pe calculator, provocand nervi sau sperieturi la cativa soferi. A fost degeaba, vatmanul neobservand ce face duduia si plecand din statie chiar cand aceasta se afla la cativa metri de tramvai. Dar cei mai simpatici sunt tot aia ce alearga de nebuni si-si risca viata, la propriu, pe peroane dupa metrouri.

Hai, bafta! Am rumegat cateva tampenii, de-acuma vine furtuna.

About Honey

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.