Parinti, copiii sunt ai vostri. Vietile lor, nu.

Nu sunt parinte, nu pot afirma ca stiu cum se creste sau cum se educa un copil, as fi ipocrit. Dar am o oarecare idee despre viata, despre cum functioneaza lucrurile in viata. Despre normalitate, asa cum argumenteaza si sociologii.

Scriam, zilele trecute, in linii mari, despre acei parinti ce se implica prea mult in viata sentimentala a copiilor. In aceeasi zi, vazusem, culmea, la maica-mea pe Facebook, un articol cu titlul „Copiii nostri nu sunt ai nostri”. In prima faza am crezut ca si-a gresit medicamentatia si nu am reactionat. Dar, a doua zi, articolul respectiv imi apare din nou in fata ochilor. De data asta am cedat si l-am deschis, sa vad despre ce-i vorba. Materialul in sine nu e pe gustul meu, in schimb am descoperit un citat ce mi-a adus aminte de un subiect foarte fierbinte, din care voi extrage o mica parte.

Copiii vostri nu sunt ai vostri. Sunt fii si fiice ale Vietii care tanjeste chiar dupa ea insasi.
Ei vin prin voi, dar nu din voi, si chiar de sunt cu voi, ei nu va apartin.
Le puteti darui dragostea voastra, dar nu si gandul vostru. Caci ei au propriul lor gand.
Le puteti gazdui trupurile, dar nu si sufletele. Caci sufletele lor sunt gazduite in casa zilei care va sa vie, pe care voi nici chiar in vis nu o puteti cunoaste.
Va puteti stradui sa fiti ca ei, dar sa nu cautati a-i face pe ei asemeni voua. Caci viata nu merge inapoi si nici nu se impotmoleste in ziua ce a trecut.

Tu faci cum iti spun eu„. „Eu stiu mai bine ce e bun pentru tine„. „Cat traiesti sub acoperisul meu, nu-mi iesi din vorba„. Vi se par cunoscute replicile? Sunt uzuale la acei parinti ce-si depasesc cu mult atributiile si se implica, mai mult decat ar trebui, in viata copiilor. Poate-s replici oarecum normale, daca le auzi pana la 14-15 ani. Dar atunci cand le vei auzi chiar daca ai 20-30 de ani, trebuie sa iei masuri. Asta daca tii la viata ta, la libertatea ta, daca nu ai ajuns deja sa te complaci in propria-ti temnita, unde joci rolul unei papusi, iar parintii sunt papusarii.

Rolul unui parinte este sa-ti ofere un pat in care sa dormi, sa-ti ofere mancare, sa te imbrace si sa-ti faciliteze calea spre educatie. Atunci cand esti mic, parintele are obligatia sa te si protejeze, sa vegheze asupra sigurantei si sanatatii tale, sa-ti explice diferenta dintre bine si rau, sa te invete bunele maniere. Cand te apropii de admiterea in liceu, parintele, daca a avut timpul necesar sa te cunoasca si sa-ti vada calitatile si aptitudinile, te poate sfatui, fara sa-ti impuna, spre ce liceu sa-ti indrepti atentia, spre ce profil. Suntem majori abia la 18 ani, dar prima decizie importanta din viata noastra o luam atunci cand intram la liceu. E decizia ce ne poate calauzi in viata.

Sunt foarte multi parinti ce-si doresc de la copiii lor sa le urmeze carierele de succes, ori sa aleaga o cariera ce ei nu au putut s-o parcurga. Greseala imensa a unora dintre ei este ca-si obliga copiii sa faca asta, contrar dorintelor sau aptitudinilor pe care le au. Iar atunci cand copilul cedeaza, se poate spune c-a renuntat la viata sa. Nu exista in lumea asta un om care sa fie talentat la desen, de exemplu, sa-i placa arta la nebunie, dar sa fie multumit de cariera sa in avocatura. Va merge pe drumul asta, va urma cariera impusa, dar nu o va face niciodata cu placere. Si va trai toata viata cu regretul ca nu a putut face ce-si dorea.

Din pacate, exista familii dezbinate ori parinti ce mai stau impreuna din cauza copiilor, chiar daca intre ei nu mai exista sentimente. Atunci, in special mamele, incearca sa „protejeze” copiii impunandu-le persoanele alaturi de care sa-si traiasca viata. Se pleaca de la premiza evitarii suferintelor din dragoste, dar se ajunge pe un drum gresit. Ceea ce a experimentat un parinte, din punct de vedere sentimental, nu este obligatoriu sa experimenteze si copilul. Iar daca vrei, cu adevarat, sa-l protejezi, ofera-i sfaturi, spune-i de ce sa se fereasca. Nu fa greseala de a-i alege tu sufletul pereche, dupa standardele proprii.

Ce ne defineste ca oameni? Familia si cariera, in ordinea asta. Familia este cea mai importanta, ea aducand satisfactiile ce conteaza cel mai mult. Linistea, stabilitatea, caldura sufleteasca, bucuria de a avea langa tine persoana ce sa-ti fie alaturi in orice moment din viata. Lucrurile marunte ce iti creeaza adevarata fericire. Cariera iti aduce satisfactiile materiale, intretine familia. Totusi, principalul lucru in viata ramane familia. Cariera nu te asteapta acasa, banii nu-ti sterg lacrimile, iar faima nu te imbratiseaza noaptea.

Noi suntem responsabili de viata noastra. Daca tu, ca parinte, imi dictezi familia sau cariera, viata mea iti apartine, iar prezenta mea pe pamant e lipsita de orice sens. Nu se mai poate numi ca ma protejezi, pentru ca protectia excesiva devine daunatoare. Eu devin un banal obiect, exist doar pentru a-ti aduce tie bucurie in viata, eliminand orice fericire a mea. Rolul meu pe pamant nu ar mai fi sa traiesc pentru mine, pentru ce iubesc, ci sa traiesc pentru a-ti umple tie golurile din viata, ori pentru a-ti satisface orgoliile sau dorintele tale. As fi invizibil, pana la moarte.

Dragi parinti, copiii nu sunt niste papagali ce sa-i tineti inchisi intr-o colivie si sa va bucurati de ciripitul lor. Ei au propriile vieti, trebuie lasati sa se bucure de ele. Trebuie indemnati sa faca alegeri, sa ia decizii dupa bunul lor plac. Trebuie incurajati sa aleaga o cale chiar daca exista riscul unui esec. Esecurile fac parte din noi, invatam din ele, ne conduc spre succes. Iar cele mai bune lectii sunt cele pe care le experimentam, nu cele pe care doar le aflam. Cum e si la scoala. Degeaba ni se preda o teorema, daca nu o si experimentam. Practica bate mereu teoria, in orice domeniu.

Chiar si psihologii sustin ca dorinta exagerata a parintilor de a-si proteja copiii se poate transforma intr-un obstacol in calea dezvoltarii acestora, pentru ca nu vor ajunge niciodata sa-si cunoasca limitele. Riscul protejarii exagerate este acela de a-i crea copilului un sentiment de ingradire si senzatia ca nu este capabil sa se descurce fara ajutor. Tocmai de asta, parintii ar trebui sa accepte ca educatia nu inseamna indrumarea si protejarea continua a unui copil. Indeamna-l sa se descurce si sa se protejeze singur. Pentru a capata incredere in ei, pentru a-si cunoaste limitele, copiii trebuie lasati sa si greseasca. Omul din greseli invata.

Vrei sa fii un parinte bun, ideal, ce sa-si ajute copilul?! Ofera-i libertatea. Lasa-i viata. Lasa-l sa greseasca, dar fii langa el cand o face. Bucura-te de prima sa intalnire, de primul sau sarut, de primul sau loc de munca. Traieste tu prin viata lui, nu-i rapi viata pentru a trai el prin viata ta. Ai sa descoperi ca in modul asta copilul tau va fi mereu implinit, va avea satisfactii si placeri proprii. Ale sale. Cat timp il tii in captivitate, oricat de mult te-ai minti ca-i faci un bine, il ranesti. Ii furi cel mai de pret lucru, viata. Iar asta depaseste cu mult atributiile si drepturile tale, chiar daca tu esti cel care i-a facut acest cadou. Lasa-l sa se si bucure de viata, daca tot i-ai oferit-o.

Auzisem, la o fosta colega din Afganistan, o poveste la care toti colegii am ramas uimiti. La 16 ani s-a maritat cu un barbat pe care nu-l vazuse niciodata, ales de parintii ei. Acum avea 20 de ani. Am intrebat-o daca e fericita si daca-l iubeste. A zis c-a inceput sa-l iubeasca si ca-i fericita pentru ca parintii ei sunt fericiti. Ea traia pentru fericirea lor, nu pentru fericirea ei. Dar asa e cultura in tara ei. Femeile au foarte multe restrictii si nu traiesc niciodata pentru ele, ci pentru familie si sotu’ lor. Intr-o societate civilizata, nu cred ca asta s-ar considera viata.

Nu consider normalitate nici stilul de viata german, unde copiii fug, efectiv, de parinti si se rup complet de ei. Mi se pare exagerat, mi se pare nefiresc sa te distantezi complet de parinti, de familie. Dar, copilul trebuie sa aiba libertatea de a-si trai viata proprie, ghidat de sentimentele si visele sale. Tu, ca parinte, ti-ai trait deja viata. Daca ai reusit sau nu sa-ti satisfaci toate placerile, sa ai sau nu familia si cariera pe care ti-ai dorit-o inca de cand erai si tu un copil, nu trebuie sa afecteze, in niciun fel, viata copilului tau. Tu esti persoana ce trebuie sa oferi libertatea, nu ingradirea ei.

Parinti, copiii sunt ai vostri. Vietile lor, nu. Lasati-va copiii sa traiasca si bucurati-va de ei. Fiti buni, dar nu fiti judecatori.

Bafta! Acum, ca mi-am pus toti parintii-n cap, pot merge sa desfac o punga de cereale.

About Honey

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.