Satisfactia clientului, cea mai sigura sursa de venit

Toata lumea lauda economia Germaniei si foarte multe guverne si-ar dori sa ajunga la performantele acesteia. Ce uita multi economisti, directori, ori manageri este ingredientu’ principal: satisfactia clientului.

Stim cu totii ca Germania a platit un pret imens pentru atrocitatile din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Orasele mari au fost aproape rase de pe fata pamantului, fiind bombardate de Aliati, Germania a fost obligata sa-si distruga absolut tot arsenalul militar si multi ani nici n-au avut voie sa mai detina trupe militare. Dar cea mai cumplita pedeapsa a fost divizarea.

Germania a fost impartita in 4, intre Rusia, Anglia, Franta si USA. Pentru ca erau vecini de continet, rusii, englezii si francezii au desfacut, bucata cu bucata, fiecare fabrica sau uzina germana si-au transportat-o in tarile lor. Un fel de import de tehnologie. Singurii ce au facut fix invers au fost americanii. Lor le-ar fi fost mai greu sa ia ceva din Germania, asa c-au adus. Au adus investitori. In felul asta Bavaria, ce era sub controlul USA, a devenit cel mai puternic stat german, din punct de vedere economic.

Gata cu istoria. Acu’ 2 luni am avut drum in Augsburg, sa ma intalnesc cu buna mea prietena ce are grija de mintea mea. In prima faza am zis ca merg cu masina, dar, din nu mai tin minte ce motive, am renuntat la idee. M-am uitat repejor pe net si ma hotarasem sa merg cu autocarul. Chiar in dimineata cand trebuia sa plec, am renuntat si la autocar. M-ar fi lasat la dracu’-n praznic, in nordu’ orasului, iar eu aveam treaba in centru. Asa ca-mi ramanea doar trenul.

Era prima data cand foloseam trenuri pentru distante lungi. M-am postat la un automat de bilete din gara centrala, am introdus repejor orasu’ de plecare si destinatia, am selectat ca vreau dus-intors, am mai apasat eu pe ecranu’ ala, bifand tot felu’ de nebunii, am primit biletu’, insotit si de orarul din ziua respectiva. Adica, mno, sa stiu exact la ce ore am trenu’, la ce linii, atat in Munchen cat si-n Augsburg. Treaba germana, dom’le, nu m-au lasat ca pe un prost in mijlocu’ padurii.

Primu’ tren ce pleca spre Augsburg venise in vreo 15 minute, m-am urcat in el, m-am facut comod si priveam tamp pe geam. Pleaca trenu’ din gara, apare nea’ controloru’, prezint biletu’. Se uita la el, il stampileaza, mi-l returneaza, dupa care, cu zambetu’ pe buze, imi spune ca era o metoda mai ieftina de a calatori, cu un atlfel de bilet, „Bayern Ticket”. Initial m-am uitat foarte tamp la el. Nici nu credeam ca vorbeste cu mine, da’ eram doar eu langa el.

Vazand ca-s prost si ma uit cam stramb, omuletu’ isi rezerva vreo cateva minute sa-mi explice. Biletu’ ce-l cumparasem eu putea fi folosit doar de mine, in interval de 24 de ore de la prima calatorie, doar pe ruta Munchen-Augsburg, dus-intors, si costase 29 de Euro. Cel de care-mi spunea nea’ omu’ putea fi folosit de mine, dar si de inca 4 persoane, in toata Bavaria, fiecare dintre ele trebuind sa plateasca doar 5 Euro, si costa 23 de Euro. In cazu’ meu, era economie de 6 Euro. Dar daca mai eram cu inca cineva, economia ar fi fost de 30 de Euro.

I-am multumit frumos omului, ca, deh, sunt politicos, si am bagat la cap.

Acu’ un an in urma, tot intr-o seara de vineri, am iesit in oras c-un prieten si inca 3 prietene. Inainte de a ne infinge-ntr-un bar, am mers la un restaurant. Am ales un restaurant mai de fite, sa zic asa, de pe cel mai popular bulevard din Munchen. In seara aia era si nu stiu ce meci, in care Bayern-u’ a luat bataie cu vreo 5-0 (parca), deci restaurantu’ era full. Am mancat, am baut, am zapacit ospataru’ cu tot felu’ de intrebari tampite despre limba germana, ba chiar si pe sefa de restaurant am amuzat-o-n seara aia.

La plecare, cerem nota. La nemti e lege, cand ceri nota de plata te intreaba dac-o aduce separat sau la un loc. Aici cam fiecare-si plateste partea. Noi am ales sa aduca o singura nota si ne imparteam noi. Nu mai tin minte valoarea exacta, era vreo 300 si ceva de Euro. Calculam noi rapid bacsisul si decidem sa-i lasam 50 de Euro. Vine omu’, ia nota, ne multumeste, pleaca. In 30 de secunde revine si ne intinde 25 de Euro, dupa care ne spune, zambind, „azi va las eu bacsis”.

I-am zambit inapoi, i-am multumit, am mai mers de cateva ori bune in restaurantu’ respectiv.

Doar doua exemple din multele pe care le-am trait sau auzit. Doi angajati, doua domenii de activitate total diferite, o companie de stat si o companie privata. Un lucru in comun: satisfactia clientului. Pentru ca ei stiu deja, daca un client este multumit de serviciile oferite, daca e multumit de cum se comporta angajatii, daca e multumit de preturile pe care tre’ sa le plateasca, garantat va deveni un client fidel. Sau, cel putin, va lauda firma sau compania respectiva, aducand alti clienti. Adica, profit.

Neamtu’ nu sta sa se gandeasca la cum sa se-mbogateasca peste noapte, ci se gandeste la o strategie de durata. La cum sa-si pastreze fiecare client ce-l castiga, la cum sa-si imbunatateasca serviciile, la cum sa-si mareasca numarul de clienti. Iar strategia asta e cea mai buna, pentru ca aduce venituri sigure, constante, pe o perioada lunga de timp, ceea ce creste profitul afacerii respective. Asta-n comparatie numa’ cu CFR-ul romanesc, unde platesti de te usuci pentru… nimic.

Bafta! Uichend placut s-aveti! Stati departe de ierburi si frig. Sa fiti iubiti.

About Honey

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.